Timp de 20 de ani am fost jurnalist, am scris reportaje, am călătorit prin România și prin alte țări, am cunoscut oameni săraci și oameni bogați, oameni răi și oameni buni, oameni cu carte și analfabeți și de la fiecare am avut ceva de învățat și ceva de adunat, pentru a povesti mai apoi.
La un moment dat, n-am mai putut să-mi fac meseria așa cum trebuie. N-au mai fost bani de deplasări și de salarii, iar ziarele au renunțat la reporteri. Însă nu știam să trăiesc altfel și am continuat să întâlnesc oameni și să adun povești. Apoi, a trebuit să le și spun. Așa m-am hotărât să scriu romane. Polițiste, pentru că îmi place foarte mult să citesc romane polițiste și pentru că îmi place să dezleg mistere. Și să mi le imaginez.
Am încercat în acest nou roman, Prizonierul, la fel ca și în primul meu roman, Crimă la Grădina Botanică, să inventez un mobil al crimei mai puțin obișnuit și să leg trama de o documentare serioasă asupra unui subiect despre care nu găsești prea multe informații pe internet. În primul roman, acest subiect este viața naturalistului Dimitrie Brândză, care a întemeiat Grădina Botanică din București. În Prizonierul, clădirea fostului Comitet Central.
IRINA MUNTEANU
Aproape vecinul –
Maculatură!!!
Nu valorează nici mâcar cât hârtia (bună) și cerneala pe care maestrul Ilișoi le-a investit, cu bună credință și, probabil, solidaritate de breaslă în sprijinul colegei.
Și pentru că am cumpărat, în ideea de a ajuta mica editură, o să citesc, fără mari așteptări și Crimă la..